Comuna Şişeşti este o străveche așezare a Maramureșului ce apare în primele documente ca proprietate a voevozilor de Maramureş, care-şi întindeau stăpânirea jurisdicţională peste toată regiunea auriferă Baia-Mare. Primele atestări documentare privitoare la comuna Șișesti și satele aparținătoare datează din secolele al XV-XVI-lea. Astfel, Șișești apare prima dată într-un document în anul 1411 împreună cu alte două localități: Șurdești și Dănești. Satele Negreia și Bontăieni sunt menționate prima dată într-un document în anul 1648, iar despre satul Plopiș există mărturii din anul 1583.
Satul Şişeşti a făcut parte din domeniul cetăţii Chioarului (Cetatea de Piatră), care se întindea de pe cursul Someşului Mijlociu, din zona Ileanda – Răstolţ, până pe culmea Munţilor Gutâiului. O listă nobiliară de la 1603 arată că acest domeniu cuprindea 83 de sate iobăgeşti şi 14 sate nobiliare, adică sate de nemeşi, în fapt sate cu ţărănime liberă. Sub muntele Gutâi, în apropierea trecătorilor dinspre Maramureş, 3 sate au acest statut de sate libere: Şişeştiul, Şurdeştiul şi Plopişul. Ele au şi o funcţie militară păzind trecătorile de la Baia Sprie şi Cavnic de posibilele invazii venite dinspre nord, aşa cum s-a întâmplat la ultima invazie tătărească, cea din 1717, când detaşamentele ţărăneşti ale satelor zonei încearcă să oprească la Cavnic înaintarea tătarilor.
După unii cercetători, satul Şişeşti apare la începutul secolului al-XIV-lea ca proprietate a voivozilor maramureşeni Balc şi Drag, iar locuitorii săi se ocupau cu mineritul.
De asemenea, potrivit Acta Musei Porolissensis, este menționat faptul că la 30.08.1378, Balc şi Drag vor primi dreptul de proprietate şi stăpânire a Cetăţii Chioar, împreună cu domeniul ce aparţinea acesteia.
Putem spune că satul Şişeşti face parte din numărul extrem de mic al satelor libere româneşti ale Ardealului şi Maramureşului. Unele dintre ele au reuşit să-şi conserve libertate atât în timpul Regatului Ungariei, cât şi în timpul Voievodatului Transilvaniei, a cărui importanţă politică creşte după bătălia de la Mohács din 1526, dar şi după 1700, în timpul Imperiului Habsburgic.
Din punct de vedere spiritual aparţinea Mănăstirii Peri din Maramureş. Cea mai veche dată, descoperită de Vasile Lucaciu, pe o grindă din biserica din Şișești este anul 1043. După decretarea minelor ca proprietatea coroanei maghiare, comuna a cărei locuitori se ocupau cu mineritul, a fost anexată împreună cu încă alte 20 de comune “domeniului regal” unde aparţine până în secolul XVII.
Locuitorii, datorită dârzeniei lor, prin care căutau să-şi menţină vechile drepturi – jus ab antiquo – în repetate rânduri, au avut curajul să-şi apere încălcările de hotar cu preţul vieţii şi ori de câte ori se ivea ocazia, comuna era centrul răzvrătirilor din jur. După diploma lui Ludovic cel Mare, din anul 1347, dată în legătură cu regiunea auriferă Baia Mare-Baia Sprie, se naşte un proces de hotar şi drepturi voevodale, asupra urburei minelor între voevozii Balc şi Drag şi coroana maghiară, care durează până în secollul al XVI-lea când familia voevozilor se pierde fără urmaşi, urmează o serie de procese zguduitoare între Şişeşti şi Baia-Sprie. Procesele sunt începute în secolul al XV-lea.
În anul 1532 se fixează – după neînţelegeri vechi – sub prezidenţia grofului de mine Jacob Italius din Baia Mare, hotarul între Şişeşti şi Baia Sprie. La anul 1594, în urma cererii oraşului Baia Sprie şi a ordinului Báthory Sig. din 1 Aug.către Clinga Fabian, se cere “Să facă linişte între Şişeşteni şi să-i oprească dela mejda de hotar pe care au ocupat-o”. La 1618, iese la faţa locului, pentru fixarea hotarului, o comisie a Capitlului de Leles. La 15. Nov. 1628, se judecă procesul prin care s-a vărsat sânge în legătură cu fixarea hotarului”la fântâna de piatră”. La 4 Martie 1629, avem o scrisoare a lui Lisibona Henrich în care se arată că pentru hotarul de la “fântâna” s-au produs “încăerări mortale”şi acum s-au împăcat. Primarul Cădar Ioan, juraţii Foi Ion şi Radu Vasile iscălesc actul de pace. La 5 Iunie 1633, un nou proces în care intervine principele Bethlen. La 23 Iunie acelaş an, Şişeştenii îşi fixează ei hotarul la “fântână” fără consimţământul oraşului “şi mejda au fixat-o pe unde trece drumul către Ardeal”. Restul datelor privitoare la procesele comunei sunt: 27.I.1634;2. II.1634; 4 X 1634; 18 II 1637 când a intervenit o pace, care durează până în anul 1705 când Şişeştenii, având încredere în mişcarea curuţilor şi Francisc Rakoczi al II-lea, reiau procesul dar fără rezultat. Din timpul secolului al XVII-lea se păstrează un steag cu inscripţia “1672”.
În procesele care au avut loc, între oraşele Baia Mare-Baia Sprie, locuitorii din comuna Şişeşti, ca cei mai buni cunoscători de hotare, sunt citaţi ca martori. Într-un proces judecat în anul 1593, găsim că depun ca martori următorii locuitori:Toma Pintea, Lucaciu Petru, Curta Grigore, Ludaş Nicolae, Fodor Dănilă, Cep Vasile şi Grigore Ştefan, numiri curat româneşti.
Când nu mai puteau îndura nedreptăţile, se răzvrăteau. Concomitent cu mişcarea de la Bobâlna, se grupează sub steagul ţăranului Martin şi luptă pentru îmbunătăţirea soartei lor, în mişcarea cunoscută sub numele “mişcarea dintre Someşe”. În anul 1593, secondează agitaţiile voevodului moldovean Aron, care profitând de dezbinarea principilor ardeleni în două “voia să unească tot românismul la un loc, visând un mare imperiu românesc în orient”. În unire cu armata adunată, de reprezentanţii voevodului, în jurul Tg.Lăpuş, atacă într-o noapte oraşul Baia Sprie, apoi drept răzbunare omoară consiliul comunal, aprind oraşul şi-l distrug complet.
Resmeriţa din 1848, găseşte în mijlocul lor cei mai convinşi adepţi şi sublocotenentul Dâmbu, ca trimis al colonelului Urban de la Năsăud, înrolează mai mulţi soldaţi, cari s-au distins în luptele de la Mănăştur, Strâmbu şi Dej.
În mijlocul unor astfel de oameni încercaţi, Vasile Lucaciu găseşte o fortăreaţă românească, pe care va şti s-o călăuzească spre cele mai înalte trepte de eroism naţional. Deja când Lucaciu este numit ca preot în comuna Şişeşti, neplăcerile îndurate la Satu Mare, erau cunoscute tuturor locuitorilor. Şi nu este mirare că în ziua de 27 august 1885 stil vechiu, când serveşte prima liturghie, – în micuţa biserică de lemn s-a adunat aşa de mult popor din filialele şi plasa Baia Mare, ca să vadă pe noul preot, despre care se spunea că este un om aşa de învăţat, încât serviciul divin a trebuit oficiat afară, neîncăpând întreg norodul în biserică.
În amintirea acestei zile, Lucaciu se hotărâ să zidească o nouă biserică, închinată Adormirei Preacuratei Maria, cu hramul 27, Aug.st.v. (15.Aug.st.n.Sântămăria Mare) pentru că după o luptă de 26 de ani, să-şi vadă încununată opera prin intrarea României în războiul de Unire a tuturor Românilor, 27 August 1916, împlinindu-se cuvintele lui rostite cu ocazia sfinţirii din 27 Aug.1890 “pe români i-au susţinut, i-au povăţuit întotdeauna şi-i conduce şi astăzi, religiunea şi patriotismul”.
Satul Bontăieni este situat în partea de vest a comunei. În anul 1566 este supus voievodului Gregorius Molnar. În acest an turcii atacă domeniul Baia Mare, ajung şi la Bontăieni, unde incendiază puţinele gospodării, iar o parte din populaţie este dusă în robie.
Începând cu anul 1569 satul Bontăieni, alături de celelalte sate ale comunei Şişeşti, va intra în posesia domeniului regal Baia Mare. După 65 de ani, în 1634, satul Bontăieni şi cu celelalte sate vor aparţine timp de 8 ani domeniului Dorolţ şi cetăţii Sătmarului. Din anul 1642, din nou, Bontăieni va face parte din domeniul regal Baia Mare. Din monografia Comitatului Sătmar, din 1910, reiese că Bontăieni ar fi aparţinut familiei Sandor, familie ce avea şi satul Şindreşti (Sandorfolva – Satul lui Sandor), atestat în anul 1411. În anul 1648 satul apare în documente sub denumirea de Pusttatelek, în 1888 sub denumirea de Puszta Telek, iar în 1828 Bontejen. Etimologic, denumirea satului provine de la numele de familiei Bonto, întemeietorii satului în secolul XV. Denumirea maghiară desemnează o aşezare umană pe un loc arid, care, cu timpul, prin defrişări, s-a transformat într-o adevărată vatră a satului.
În anul 1908 satul avea 49 de case şi o populaţie de 238 locuitori ce deţineau 467 iugăre de pământ. După cum se povesteşte din bătrâni, în 1717, în timpul invaziei tătare, în hotarul localităţii se spăla minereul pentru a fi extrase aurul şi argintul.
În anul 1790 se ridică o biserică din lemn, pe locul unei bisericuţe mai mici, iar din 1794 localitatea Bontăieni va avea şcoală confesională.
Satul a fost condus de un jude ales din rândul sătenilor. După unirea din 1918 localitatea se va numi din nou Bontăieni.
Această localitate mică, actualmente cu un număr de 101 case, 252 locuitori, este o aşezare specifică satelor de munte. Casele sunt răsfirate, vezi ici acolo câte un grup de două, trei case, altele aşezate la o distanţă mai mare, cele mai multe sunt însă grupate în jurul bisericii. Chiar această aşezare a satului are o istorie aparte faţă de celelalte sate.
La început, satul era aşezat în dreapta văii Bulzului, având o suprafaţă de peste 400 iugăre. Satul Bontăieni făcea parte din parohia Şişeşti, alături de satele : Dăneşti, Unguraş, Şişeşti, având ca preot pe marele tribun Vasile Lucaciu. Acesta fiind însă cuprins în vâltoarea istoriei (lupta pentru unire), slujbele religioase erau oficiate de către părintele Pop Andrei. Preotul, în mai multe rânduri, a cerut curatorilor bisericii birul care i se cuvenea, curatorii fiind oamenii bogaţi ai satului. Aceştia au refuzat să-i dea preotului birul. Într-o duminică, după oficierea liturghiei, preotul, mer¬gând spre Şişeşti, urcând Coasta, ajungând în vârf, a înge¬nuncheat în faţa unei cruci, s-a rugat şi a blestemat oamenii, satul, în văzul mulţimii. Acel blestem n-a încetat să se manifeste asupra satului nici astăzi. Oamenii bogaţi au luat-o cu băutura, ajungând să-şi vândă toate terenurile pentru a-şi putea plăti datoriile. Pământurile au fost cumpărate de către locuitorii satului Şindreşti. Locuitorii din Dăneşti refuză mereu cumpărarea acestor terenuri. Astfel că, din familiile bogate care deţineau birje conduse de birjari angajaţi, n-a mai rămas nici un urmaş, iar din cele peste 400 iugăre de pământ jumătate au fost vândute pe băutură. Actualmente satul deţine 200 iugăre de teren. Familiile rămase, bine-nţeles cele sărace, şi-au mutat vatra satului în stânga Văii Bulzului. Acolo terenul a trebuit mai întâi defrişat, pentru a-şi putea închega noi gospodării. Pământul fiind sărac, oamenii au devenit din ce în ce mai săraci, singurul mijloc de existenţă fiind munca la pădure. Acel blestem i-a stăpânit pe oameni 50-60 de ani, ani în care oamenii locului s-au confruntat cu mult necaz şi sărăcie.
Din statisticile Recensământului general, din decembrie 1930, reiese că localităţile Dăneşti şi Bontăieni deţin un număr mic de neştiutori de carte raportat la celelalte sate ale comunei.
În ceea ce priveşte neştiutorii de carte, pe primele locuri, cu un procentaj ridicat, se află localităţile: Negreia, Plopiş, Şişeşti, Şurdeşti, Cetăţele. Aceste lipsuri s-au concretizat în lipsa factorilor de cultură din satele comunei, lipsa şcolilor, dar nu în ultimul rând slaba preocupare a familiilor din localităţile respective.
Satul Plopiș s-a format pe malul stâng al râului Cavnic, într-o zonă colinară de pe versantul sudic al Munților Gutâi, pe malul opus al văii fiind satul Șurdești. Este menționat documentar pentru prima dată în1583, în urbariul Cetății Chioar, ca făcând parte dintre localitățile ce aparțin de aceasta.
Una dintre atracțiile turistice din localitatea Plopiș este biserica de lemn, numărându-se printre monumentele istorice înscrise pe lista patrimoniului național cultural. Biserica este unicată prin prezența unei bolte trilobate ce nu se mai întalnește la nicio altă biserică din lemn.
Satul Dănești face parte din comuna Șișești și a fost atestat documentar în 1405. Satul Dănești a primit numele după un oarecare conducător al poporului Dan Vodă care a locuit în apropiata cetate de pe dealul cu vîrful numit "MĂGURIȚĂ" din Cetățele.
Renumele satului este strâns legat de existența izvorelor de apă minerală cu conținut de sulf, iod și acid carbonic. Apa celor două izvoare a fost folosită cu rezultate foarte bune chiar miraculoase la bolile reumatice sub formă de baie, iar cei care suferă de boli de stomac o folosesc ca apă de băut(de la izvorul de jos cu conținut mai scăzut în hidrogen sulfurat 0,002%). Lucrările de cercetare și de forare a izvorului de sus au început la 22 aprilie 1884 și au ținut până în septembrie 1885, s-a forat la adâncimea de 62m, apa a izbucnit timp de 6 zile la o înălțime de 3m cu un debit de 60-70 litri pe minut. La izvorul de jos foratul a început la 1 septembrie 1883 și a ținut până la 1 aprilie1884. La adâncimea de aproximativ 25m a izbucnit o apa cu hidrogen sulfurat foarte arzătoare la o înălţime de 2,7m cu un debit de 17 l/minut. În urma acestui fapt s-au sistat lucrărie. Acestă apă curge încontinuu și în ziua de astăzi la o înăltime de 1m. Apa din Dănești a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri. Aici direcția minelor a construit case pentru băi și a ținut un chirurg pentru minerii care se tratau aici, băile de jos erau proprietatea "CASEI CEXCUALE" iar cele de sus proprietatea statului. Puterea de vindecare a acestor izvoare rezultă din compoziția rocilor din dealul "Mândra Vedere".
În 1838 s-a înființat un spital minier cu capacitatea de 18 paturi la stațiunea balneoclimaterică din Dănești.
Satul Negreia atestat documentar în 1648. Este o localitate cu trăsături specifice satului de munte, având case puține și răsfirate. În primele documente localitatea este menționată cu denumirea de Nigrefalw din 1569 iar ultima, în 1913, este Niegerfalu (denumire maghiară). Denumirea Negreia vine de la așezarea satului în perimetrul Pădurii Negre.
În tradiția satului denumirea vine de la faptul că locuitorii îndeletnicindu-se cu făcutul cărbunelui aveau fețele înnegrite, din această cauză li se spuneau “oamenii negrii”.
La Negreia ești copleșit de bunătatea și ospitalitatea oamenilor de aici, de credința în Dumnezeu reflectată în viața de zi cu zi. Călătorul care intră în sat este întâmpinat de o frumoasă ”grotă” în care se găsește statuia Preacuratei Fecioare Maria de Lourdes.
La vreo 600 m de prima casă, apare la margine de drum, o sculptură în piatră realizata de Gavrilă Cusco, ajuns artist din pricină că a descoperit vocea pietrelor care devin opere de artă pentru concetăţenii lui. Negreia e populată de sculpturile lui Cusco. Fiecare operă a fost sfinţită de preot.
Satul Șurdești face parte din comuna Șișești alături de celelalte 6 localități. Șurdeștiul este o așezare cunoscută prin intermediul unei importante biserici construite din lemn, fiind considerată cea mai înaltă construcţie din lemn de stejar din lume, turnul măsurând 54 de metri, iar înălţimea totală de la sol fiind de 72 de metri. Frumuseţea bisericii este sporită de existenţa brâului în funie răsucită, interiorul remarcându-se prin pictura care datează din 1783.
Biserica a fost construită la începutul sec. al XVII-lea (1721) de mesterul Toma Macarie pentru comunitatea greco-catolică din Şurdeşti, iar pictura pe pânză este opera zugravului Ștefan din Șișești în anul 1781. Biserica este monument istoric și face parte din patrimoniul mondial Unesco din 1999.
Satul Cetățele a fost atestat documentar în 1411, deși prin descoperirile arheologice și toponimiile locurilor, cu deplin temei se poate fixa data întemeierii localității cel mai devreme la 1350. Actuala denumire a satului apare în documente la anul 1776, sub forma maghiarizată Czetetzel sau Czurkafalu (satul lui Țura, numele de familie dominant și azi la Cetățele).
Această localitate ascunde în frumusețea peisajului una dintre cele mai frumoase biserici declarate monument istoric. Biserica de piatră din Cetățele datează din 1794 și este inclusă în categoria monumentelor istorice cu greutate pentru Maramureș. Iconostasul are cea mai mare valoare dar se pare că-i mai vechi decât biserica în sine, acesta fiind mutat din vechea biserică de lemn a localității.
Etimologia denumirii localității – Cetățele – vine de la substantivul „cetate”. Având în vedere că localitatea se află la poalele Dealului Măgura a cărui configurație se prezintă sub forma unei cetăți cu trei bastioane, de pe vârfurile căruia se puteau vedea cetățile existente în jur, Chioar și Baia Mare, se poate spune că aici exista un punct de pază și observație, locuitorii fiind avertizați de atacurile turcilor și tătarilor prin aprinderea focurilor. Români și creștini adevărați, iubitori de neam și glie, locuitorii satului Cetățele, de-a lungul istoriei, au participat și luptat activ în toate revoltele și răscoalele din diferite perioade istorice, fiind prezenți și la Marea Unire din 1918, vărsându-și sângele pentru libertatea și demnitatea neamului românesc și în cele două războaie mondiale. Drept recunoștință pentru jertfa strămoșilor, în curtea bisericii s-a înălțat monumentul eroilor satului.
